Ar fi inutil și degeaba să încercăm să vedem ce culori erau la modă până spre sfârșitul anilor 30, întrucât filmele erau în alb-negru. Ne putem face însă o idee despre linie, despre accesorii, dar cam asta e tot.

Moda în filme: de la alb-negru la roz bombon

Apropo de accesorii, trei dintre marii producători de la Hollywood și-au dat mâna cu Moda înainte de a se apuca de filme: Samuel Goldwyn vindea mănuși, Adolph Zukor vindea blănuri, iar David O. Selznik era fiul unui bijutier.

Moda scrisă de Marlene Dietrich

Cel mai elegant moment de cinema se petrece în 1932 și o are ca protagonistă pe Marlene Dietrich: în „Shanghai Expres”, ea se urcă în tren într-un compleu extravagant cu pene negre, trecând printre aburii locomotivei ca Pasărea Paradisului exilată în infern.

În filmul imediat următor, „Blonde Venus”, ea apare într-un costum de gorilă – gurile rele au spus că cel mai bine îi stătea, totuși, în frac cu joben.

În 1950, în thrillerul lui Hitchcock „Stage Fright”, toaletele ei sunt create de Christian Dior, dar filmul este turnat tot în alb-negru.

Dacă vorbim însă de glamour, Marlene Dietrich a fost cu zece clase peste celelalte actrițe de la Hollywood. Nu există vedetă pe care rochiile, blănurile, bijuteriile, să fi stat mai bine.

Doamnă înnăscută, nu doar formată, Dietrich avea darul unic de a nu „dispărea” nici în spatele toaletelor prea somptuoase. În comparație cu ea, Greta Garbo părea fata simplă de la țară, adusă la oraș și pusă să încerce pantofi mărimea 45.

Greta Garbo, Ingrid Bergman, Katharine Hepburn, Mary Astor și multe altele: stiluri aparte care ne fac să vrem să vedem din nou filmele, pentru ținute

Greta Garbo nu a fost niciodată șic, nici măcar în „Grand Hotel”, iar garderoba ei, oricât de bogată (vezi în „Mata Hari”, „Regina Cristina”, „Ana Karenina” sau „Dama cu camelii”), dă întotdeauna impresia că este târâtă de colo colo de un chip enigmatic pentru care pălăria era o tortură, iar voaleta – o crimă.

Nici Ingrid Bergman nu se descurcă cine știe ce cu moda. E coreectă, darr fără strălucire – în „Intermezzo”, „Casablanca”, „Lumina de gaz”.

Când își trage la repezeală halatul, ieșind din dormitor, sau când stă dreaptă în pragul ușii, înfășurată în impermeabil, înțelegem că moda era singurul lucru la care se gândea.

Și poate că așa, „casual”, îi venea cel mai bine: de ce să strici toalete de mii de dolari pe un corp care nu poate să le poarte?

Mary Astor, „doamna neagră” din „Șoimul maltez”, avea șpilul, ca și Lauren Bacall (din „Somnul de veci”), Joan Crawford (din „Humoresque”), Bette Davis (din „All bout Eve”) sau Katharine Hepburn (din „The Philadelphia Story” – ele ne fac să privim și astăzi filmele acelea ca pe niște poeme în alb-negru, despre sofisticare (echivalenții lor masculini fiind John Barrymore, Cary Grant și George Sanders).

Moda Marilyn Monroe & Brigitte Bardot

Iar când apare Marilyn, Moda face un pas mare înapoi, speriată parcă de atâta feminitate, după care croiește rochii din cât mai puțin material, pentru a arăta ce are de arătat.

Același lucru se întâmplă și cu Brigitte Bardot, cu care marii couturieri pur și simplu nu știu ce să facă.

Pentru marele public, Marilyn și B.B. sunt zeități naturale pe care le poți îmbrăca în haine ultimul răcnet, dar este păcat: oricum nu le vede nimeni.

Moda rămânea totuși în în vizorul scenariștilor din anii 50, dovadă fiind prezența unei defilări private (în folosul unui client bogat) și la Jean Negulesco, în comedia „Cum să te măriți cu un milionar?”, dar și, surpriză, la maestrul suspansului, dl Alfred Hitchcock în persoană: el recurge la o scenă asemănătoare în capodopera sa, „Vertigo”, aceea în care Kim Novak este dusă de James Stewart la un salon de modă și forțată să îmbracee exact aceleași taioare ca și femeia pe care el o iubise (jucată tot de Kim Novak).

Și trebuie spus că vulgara Novak, care nu dăduse până atunci semne că ar arăta bine purtând ceva pe ea, este nu doar elegantă, dar și uluitor de distinsă în toaletele semnate de o stilistă veterană a Hollywoodului, Edith Head.

Reîntoarcerea modei pe marele ecran cu Audrey Hepburn și Delphine Seyrig

Revenirea Modei pe marele ecran, după Marlene, le are ca protagoniste pe Audrey Hepburn și Delphine Seyrig; prima a fost modelul preferat al lui Givenchy, care s-a ocupat de garderoba ei în aproape toate filmele (cele mai reușite fiind, din acest punct de vedere, „Mic dejun la Tiffany” și „Șarada”).

Cea de-a doua a fost muza filmului francez de artă-și-experiment (androgină, eterată, intelectualistă), lăsându-se modelată în toate modurile posibile de la „Anul trecut la Marienbad”, la „India Song”; între acestea, o apariție-surpriză în „Qui êtes-vous, Polly Maggoo”, un film regizat în 1966 de marele fotograf de modă William Klein (la vremea aceea, soțul Delphinei), în care ea poartă rochii din folie de aluminiu…

În ceea ce privește creațiile inovatoare, Hollywoodul a cam tras obloanele. Sigur, nu există generic final pe care să nu citim că garderoba vedetei feminine (sau masculine, după caz) e semnată de cutare sau cutare stilist, dar de câte asemenea toalete ne putem aminti?

Shirley MacLaine în „Ce drum să alegi?”, Richard Gere în „American Gigolo”, Robert Redford în „Propunere indecentă”, Sharon Stone în „Casino”, Pierce Brosnan în „Thomas Crown Affair”, Gwyneth Paltrow în „Great Expectations” – și cu asta, basta…

În timp ce cineaști îndrăzneți precm britaniculGreenaway, spaniolul Almodovar sau francezul Besson au făcut din creațiile unui Jeean-Paul Gaultier (primul, în „Bucătarul, hoțul, soția lui și amantul ei”, al doilea, în „Kika”, iar al treilea, în „Al 5-lea element”), o parte integrantă din stilul filmului respectiv, regizorii de la Hollywood au gândit moda în termeni de accesoriu.

Așa se face că nu prea mai știm cine, ce și cum, ci mai degrabă cât de prost se îmbracă două zuze ca Mira Sorvino și Lisa Kudrow în „Romy și Michelle”, două tipe păguboase, o amărășteancă ambițioasă ca Julia Roberts în „Erin Brockovich” sau o „fashion-victim” ca Reese Witherspoon în comedia „Legally Blonde” („Blonda de la Drept”): mult roz bombon, ceva Prada, și apoi, neapărat, brizbrizuri de lamé… tot roz, firește.

Violete, vitriol, venin…

Dacă ne referim acum la filmele despre modă, vom vedea că și aici s-a trecut de la genul idilic la cel satiric. De la iluzie la deziluzie și apoi la farsă.

Primele producții având ca subiect lumea modei (aceiași ani 30) sunt povești grațioase și uneori muzicale despre cât de încântătoare este această lume și cât de fermecători oamenii care lucrează în ea…

Comedii spirituale, pline de frou-frou, frișcă, șampanie, șinșila și vorbe de duh, ele purtau titluri ca „Roberta, Fashions of 1934” sau „Vogues of 1937”.

Apoi, s-a încercat plasarea modei în melodrame siropoase și comedii romantice („Maytime in Mayfair”, „It Started in Paradise” și „Lucy Gallant”, în care apare, preț de câteva clipe, Edith Head, viitoarea costumieră de la „Vertigo”), dar astăzi doar dicționarele mai păstrează memoria lor…

Cea mai reușită rămâne „Funny Face”, „fashion-feeria” lui Stanley Donen din 1957, cu Fred Astaire în rolul unui fotograf de modă (inspirat de Richard Avedon), Audrey Hepburn în chip de „căprioară” cuminte care devine manechin, și muzica lui Gershwin, care-i face pe toți să cânte și să danseze.

În același an, „Designing Woman” al lui Vincente Minnelli, despre „mezalianța” dintre un cronicar sportiv (Gregory Peck) și o stilistă (Lauren Bacall), scotea câteva momente mortale de comedie din incompatibilitatea celor două meserii, îndrăznind totodată o satiră soft a mediului modei.

Deși au încercat să speculeze interesul publicului pentru această lume, niciunul dintre filmele care au urmat n-a reușit să readucă succesul de odinioară. În 1975, „Mahogany” cu Diana Ross în rolul unei stiliste care ajunge bogată și celebră, dar își găsește împlinirea doar în brațele iubitului, a fost o asemenea catastrofă încât devenea evident că balta secase…

Iar atunci când „violetele” s-au ofilit, când moda se demodează, există o singură soluție: trebuie… decapitată!

E ceea ce și-a propus Robert Altman, „vulpoiul bătrân” de la Hollywood, care a mușcat întotdeauna mâna care l-a hrănit: în „Prêt-à-porter”, el amestecă vitriolul cu veninul în doze atât de puternice încât s-a lăsat cu scandal. Lumea modei, ne spune el, nu înseamnă altceva decât corupție, cupiditate și desfrâu. Moda însăși nu e decât caricatură etc. etc.

Satira lui Altman e teribilă și nimeni (stilist, client, cronicar) nu scapă basma curată din această „fabulă”, a cărei „morală” e poate excesivă (Fashion is S-H-I-T), dar care oferă totuși momente antologice și o distribuție epatantă: Sophia Lauren, Marcello Mastroianni, Anouk Aimée, Lauren Bacall, Julia Roberts, Tim Robbins, Kim Basinger și însuși Jean-Paul Gaultier. 🙂

Oarecum pe modelul lui Altman e și „Zoolander manechinul”, comedia lui Ben Stiller (ca regizor, co-scenarist, interpret) despre un top model masculin. David Bowie apare și el în peroană, ca arbitru al unei competiții pe catwalk, Donatella Versace face figurație preț de câteva secunde la o festivitate de premiere, Lenny Kravitz este maestrul de ceremonii al aceleiași festivități.

Stiller nu face chiar mișto de lumea modei sau de industria publicitară, dar se joacă obraznic cu amândouă ca un copil râzgâiat care desface nasturii de la prohapul domnilor și pune gem sub fundurile doamnelor… Nu strigă „Împăratul e gol!”, a făcut-o deja Altman. Dar, ducând lucrurile dincolo de caricatură, în plin absurd, îi arată modei lungul nasului. Care, în filme, după cum am văzut, are nasul cam lung. 🙂

Sursă foto principală: Pexels/cottonbro studio